Restaurare

Elemente de studiu istoric și arhitectural

Sibiciu de Sus, jud. Buzău – pentru lucrarea ”„Restaurarea, consolidarea și introducerea în circuitul turistic a bisericii ”Nașterea Maicii Domnului” – sat Sibiciu de Sus, oraș Pătârlagele, jud. Buzău

DATE GENERALE

1. Gradul de protecție al bisericii ”Nașterea Maicii Domnului”

În Lista monumentelor istorice din 2010, figurează, cu codul de listă: BZ-II-m-B-02481 biserica”Nașterea Maicii Domnului”, monument istoric de importanță zonală, construită în 1794, aflată prin această clasare sub protecția insituită prin Legea 422/ 2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Biserica se află în zona centrală a satului, zonă cu dotări de interes public și local, conform Certificatului de Urbanism nr. 51 din 01.10.2015 emis de Primăria Orașului Pătârlagele, jud. Buzău.

2. Contextul dezvoltării urbanistice a satului Sibiciu de Sus, parte a orașului Pătârlagele.

Așezarea de la Sibiciu de Sus este atestată documentar încă de la începutul secolului al XVI-lea (1515), fiind fondată de moșneni, în apropierea munților și beneficiind de un aport de populație ardeleană: mocani din zona Sibiului, stabiliți aici în timpul marilor presiuni religioase provocate de Uniație.

 

Satele de jos, din Valea Buzăului, sunt rezultatul coborârii unor așezări mai vechi, cățărate pe versanții dealurilor înalte, sate ale căror urme persistă încă, unele din ele aproape complet abandonate (vezi Gornetu).

Pe harta Josephină din 1764-1785, satul apare cu denumirea de Valea Sibișel și nu are figurată nici o biserică.

Posibil ca sătenii – moșnenii sibiceni – foloseau la acea vreme biserica satului Pătârlagele – figurată pe hartă și aflată la o distanță rezonabilă pentru a fi accesibilă pe jos sau cu căruța, coborând pe valea Buzăului.

Moșnenii sibiceni

Satele din zonă erau inițial sate de moșneni, care se ocupau cu vânatul și prelucrarea lemnului. Moșia Bâsca-Gura Teghii a fost atribuită în 1672 de domnitorul Radu Leon moșnenilor sibiceni (din Sibiciu de Sus și Sibiciu de Jos) care au stăpânit-o în devălmășie, folosind-o pentru pășunat, întrucât zona Sibiciului nu avea terenuri suficiente. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a stabilit dreptul de proprietate asupra munților Buzăului, acesta revenind unui număr de cinci persoane, proprietatea întinzându-se până la granița cu Imperiul Austriac, printre care un anume Costache Sibiceanu, fost moșnean devenit boier; un urmaș sau membru al familiei sale, Ioan Sibiceanu apare la 1829 ca fiind clucer domnesc și administrând cășeriile din Munții Buzăului. [1]

[1] Gheorghe Rusen, ”Bâsca – Penteleu, așa cum a fost, (monografie a Munților Buzăului), MAD Linotype, Buzău, 2008

La jumătatea secolului al XIX-lea, a doua ridicare austriacă surprinde biserica din Sibiciu de Sus în poziția actuală, dar cu o curte mult mai amplă, cuprinzând, în spatele bisericii și câteva corpuri de clădire civile (posibil o casă parohială sau anexe ale bisericii). Peste drum de biserică, o curte mare cu două corpuri de clădiri poate fi curtea boierilor Sibiceanu, din a căror casă mai sunt și astăzi ruine păstrate.

Satul e destul de mare, organizat în lungul unui drum ce urmărește terasa înaltă a râului Buzău. Pe partea sudică a incintei bisericii se vede coborârea torentului ce vine din deal, pe ulița ce delimitează curtea închisă cu zid a bisericii.

Acest torent a făcut de-a lungul timpului, de multe ori, probleme, inundând curtea bisericii și a caselor din jur.

Pe cea de a treia ridicare austriacă publicată la 1910, calea ferată Buzău – Nehoiașu – care s-a construit în 1908, apare dublând drumul și cornișa rîului și împărțind așeazarea, biserica rămânând pe partea de est a căii ferate.

ANALIZA INVESTIGAȚIILOR ȘI CERCETĂRILOR ISTORICE, URBANISTICE ȘI ARHITECTURALE

Analiza tipurilor de funcțiuni și spații

Biserica din Sibiciul de Sus este descrisă de autorii Dicționarului Geografic de la sfârșitul secolului al XIX-lea astfel:

”… catedrala e cea cu hramul la 8 septembrie, vechie și frumoasă biserică de zid, construită în 1794 de marele clucer Gheorghe I. Sibiceanu.

Se deosibesc aci casele proprietarilor și mai cu seamă ale decedatului serdar Const. Sibiceanu, un patriarh al munților.

Comuna e vechie. În secolul trecut (18) avea numai comunele Sibicu și Gornetul. Se povestește că primii ei locuitori ar fi o colonie adusă din Transilvania la începutul secolului al XV-lea, după înscripțiuni aflătoare pe morminte, colonie de Romîni din Sibiu, conduși de unul Sibiceanu.”[2]

[2] Marele Dicționar Geografic al României, Vol. 5, pg.379

Situată în vatra satului, biserica are incinta înconjurată cu gard din zidărie de piatră și are, în colțul de sud-vest, o clopotniță cu parter de zidărie de cărămidă și etaj de lemn, ridicată la peste un secol distanță. Biserica este înconjurată pe trei laturi de cimitir, în care se regăsesc cruci vechi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și de secol XIX.

Ctitorită prin efortul comun al micii boierimi locale: vătafii de plai[3] și a moșnenilor, biserica este mărturia dezvoltării deosebite a ”școlilor locale” în perioada post – brâncovenească.

Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului următor, satele de deal și de munte de pe întreg sudul lanțului Carpatic se vor îmbogății cu astfel de zidiri, manifestări ale ridicării unei noi pături sociale, mândre de originea lor de țărani liberi și dispunând acum de puterea financiară necesară unor astfel de ctitoriri, inspirate din vechile biserici ale marii boierimi sau ale domnitorilor țării.

Tatăl celor doi ctitori, serdarul Constantin Sibiceanu era numit ”Patriarh al munților”, iar curtea boierilor Sibiceni se afla peste drum de biserică, ruinele conacului fiind încă în picioare.

[3] În secolul al XVIII-lea, Alexandru Ipsilanti a instituit „vătăşia de plai” pentru a gestiona problemele care apăreau la graniţele Ţării Româneşti. Instituţia întărea o funcţie – „vătaf/ vătaş/ căpitan de plai” – care existase şi în secolul anterior. Iată atribuţiile vătafilor de plai: „păzesc intrările trecătorilor Carpaţilor; veghează şi pândesc hoţii; îngrijesc ca să nu treacă nimeni prin potecile munţilor în Ardeal sau în Ungaria; iau seama să nu se calce hotarele de către vecini; clasifică şi adună dările de prin sate dând seamă ispravnicilor; judecă, hotărăsc, pedepsesc şi arestează”. Altă obligaţie a plaiurilor era să procure şoimi pentru domnitor, pentru vânătoare; darea se numea „asprii de şoimi” şi se colecta anual, la începutul lunii mai. De asemenea, plăieşii trebuiau să confecţioneze obiecte din lemn: suliţe şi şindrilă, contra cost sau nu, după vremuri. Tot „plăieşii cei harnici”, cum erau numiţi la 1803, într-un document emis de Constantin Ipsilanti erau obligaţi şi să servească, la nevoie, în oastea domnitorului (Florescu-Pântece, 1992:25). În acelaşi timp, vătaful de plai, „vameşul-şef” al acelor vremuri, avea şi multe privilegii: putea să ia clacă câte o zi pe an de la fiecare din locuitorii plaiului; să ia de la fiecare turmă care venea din ţară un miel din acea primăvară; să ia câte un caş de turmă; să fie scutit de biruri. Dar trebuia să dea şi plocon la vel-vornic, după venitul vătăşiei. Vătăşiile/ căpităniile de plai se desfiinţează în 1831, odată cu instituirea Regulamentului Organic. În locul vătaşului apare un subcârmuitor de plai, salariat cu leafă fixă de la stat, fără privilegii (Florescu-Pântece, 1992:26).

Pe latura de sud a bisericii, în dreptul pridvorului se află morminte ale familiei ctitorilor, între care se remarcă un monument de marmură cu frumoase decorații și inscripții, realizat în memoria lui Constantin Sibiceanu, decedat în 30 octombrie 1879, numit ”părinte al întregului plaiu Buzău”.

Prezentarea generală a monumentului

Pisania, săpată în piatră, deasupra portalului de intrare în pronaos: ”Cu voirea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu îndemnarea Sfântului Duh ridicatu-s-au această sfântă biserică, cu hramul Nașterea Născătoarei de Dumnezeu și a Sfântului Mucenic Gheorghe și a Sfinților Împărați întocmai cu apostolii Constantin și Elena, în zilele prealuminatului și preaînălțatului Domnului nostru Io Alexandru Constantin Moruzi V.V. și cu blagoslovenia Prea Sfinției sale părintelui Episcop de Buzău Kir Constandie, prin osteneala multor megieși, moșneni de aici și a altor boieri de prin alte părți, care cu ce s-a milostivit, iar mai silitor și mai chivernisitori la toate au fost dumnealor ostenitori Gheorghe Mazilu Sibiceanu și Drăgulin Mazilu Sibiceanu. Și s-a început la iulie 13, leat 1794. Ion feciorul lui Gheorghe.”

Biserica se încadrează, conform sintezei realizate de Nicolae Ghika – Budești, în a doua sub-grupă a bisericilor fără abside laterale, cu plan dreptunghiular și cu o clopotniță ridicată peste pronaos. De dimensiuni mai ample, ea poate fi comparată ca plan cu bisericile Sfinții Îngeri din Curtea de Argeș și Sfinții Voievozi din Călinești, Vâlcea. În elevație, cu desfășurarea de suprafețe simple, ea se revendică de la același tip de arhitectură religioasă a sfârșitului de secol XVIII.[4]

Accesul în biserică se face printr-un pridvor, inițial deschis, conturat cu arcade în plincintru ce descarcă pe coloane masive și scurte, din zidărie. Pridvorul a fost închis, în diverse epoci, cu soluții diverse: tâmplărie gen geamlâc din lemn, sau – soluția existentă și astăzi, cu tâmplărie metalică și geam simplu.

[4] Din documentarul pentru restaurarea picturii din biserica Sibiciul de Sus, al d-lui Dan Mohanu, 1984

Sistemul de boltire al pridvorului, relativ des întâlnit la bisericile din aceeași apocă, din zona Buzăului, este cu două calote (de cărămidă) ce descarcă perimetral pe arcele exterioare și pe zidul de vest al pronaosului, între ele fiind un arc puternic pe direcția est – vest. La fel ca și întreaga biserică, boltirea pridvorului este foarte frumos îmbrăcată de pictură, contemporană cu zidirea și etalând un program iconografic specific.

Este perioada în care, în special în zona pridvorului și pe exteriorul bisericii, zugravii aduc elemente de noutate: scene legate de viața omului și a satului se alătură celor tradiționale, din Erminiile bizantine.

La exteriorul bisericii, pe fațada de sud, între medalioane se poate încă citi o inscripție cu numele meșterilor: ”Această sfântă biserică a făcut-o meșteru Barbu i meșteru Stoica; leat 1796”.

În pridvor, pe partea sudică există o piatră de mormânt, cu un bogat decor floral.

Intrarea în pronaos se face printr-un frumos portal de piatră, decorat cu elemente florale mari și cu terminație în acoladă (influența artei post- brâncovenești), deasupra căruia este montată pisania, tot din piatră, de mari dimensiuni.

Pronaosul, de dimensiuni relativ reduse, este boltit cu o calotă centrală ce descarcă lateral pe două arce puternice, care fac trecerea de la planul dreptunghiular al pronaosului la perimetrul circular al calotei, prin intermediul unor pandantivi.

În partea de nord a pronaosului, o ușă joasă face trecerea către turnulețul adosat fațadei de nord, prin care se urcă la clopotniță. Turnulețul are interiorul pe plan aproximativ circular, iar scara este o ingenioasă suprapunere de fușteie groase din lemn, în sistem elicoidal. Tot pe latura nordică a pronaosului, în colțul de nord-est, se află un bazinet de piatră, semi-îngropat, pentru vărsarea apei după botez.

În partea sudică a pronaosului se află două morminte acoperite cu pietre ornamentate și străjuite, la capătul de vest, de un sfeșnic de piatră.

Despărțirea naosului de pronaos se face prin tradiționalul perete străpuns de trei arcade, cele laterale având în partea inferioară un parapet. Arcadele se sprijină pe masive coloane de zidărie, conferind spațiului interior un aer arhaizant și auster. pronaosul este acoperit de o calotă centrală, pe pandantivi, susținută de două arce masive pe nord și sud, ce fac trecerea de la planul dreptunghiular al pronaosului la baza circulară a calotei.

Semicirculară la interior și poligonală la exterior, absida altarului are, pe nord o simplă firidă străpunsă în ax de o ferestruică, destinată proscomidiei. În axul absidei altarului, o fereastră cu glaful original, nemodificat (ca de altfel toate ferestrele bisericii), lasă lumina să pătrundă. Calota absidei altarului (asemenea celorlalte bolți și calote ale bisericii) se naște dintr-o consolă continuă – un profil, care este considerat de N. Ghika-Budești caracteristic epocii.

Separarea altarului de naos se face printr-o tâmplă de zid, zugrăvită în frescă și modelată în stuc, cu crucea străjuită de doi dragoni.

Pictura bisericii este realizată la 1796 de un ”Popa Ștefan Zugravul, Gheorghe Zugrav , Vasile Zugrav.”[5]

Conservarea imaginii originale, atât la nivel arhitectural cât și la cel al componentelor artistice este unul din marile atuu-uri ale acestei biserici. Lipsa intervențiilor de-a lungul timpului care, la multe biserici de epocă, n-au făcut de cât să știrbească frumusețea și bogăția acestora, face posibilă o restaurare fidelă cu păstrare în proporție majoritară a substanței originale a monumentului.

[5] Olga Greceanu, Dicționarul Zugravilor de subțire, ed. Idaco 2012, pg. 187

Bibliografie:

Olga Greceanu, Dicționarul Zugravilor de subțire, ed. Idaco 2012

Dan Mohanu, Documentar pentru restaurarea picturii din biserica Sibiciul de Sus, 1984

Marele Dicționar Geografic al României, Ed. Socec București, 1898, Vol. 5

Buzău, mică enciclopedie istorică, Ed. Mousaios, Buzău 2000

Gheorghe Rusen, ”Bâsca – Penteleu, așa cum a fost, (monografie a Munților Buzăului), MAD Linotype, Buzău, 2008

 

Întocmit,

Arh. Doina Petrescu